Proiecte pentru Piaţa Unirii

De-a lungul magistralei Nord-Sud, cea mai de seamă arteră din Bucureşti şi rută internaţională, se înşiră câteva pieţe. Ultima dintre ele, Piaţa Unirii, constituie o temă urbanistică deosebit de complexă. Dificultăţile soluţionării provin, în primul rând, din două elemente topografice locale : panta dealului Patriarhiei şi şerpuirea cursului Dâmboviţei cu planşeul ce o acoperă parţial. Situaţia se complică prin modul cum converg străzile în acest nod rutier, destinat a avea - în viitoarea dezvoltare a Capitalei - traficul cel mai intens, cu tranzitul şi încrucişarea unor multiple mijloace de circulaţie şi de transport în comun. Se mai adaugă diversitatea de aspect şi amplasarea neregulată a clădirilor de importanţă istorică, obligator a fi menţinute şi puse în valoare, armonizate cu noua ambianţă generală.

În trecut, serviciul de cadastru studiase o serie de variante pentru acest centru de mare interes. De asemenea, a avut loc, între cele două războaie mondiale, un concurs urbanistic. Cu toate rezultatele lui neconcludente, au fost atunci executate câteva amenajări peisagistice. Dar nu s-a ridicat nici o clădire, ca început de încadrare arhitectonică a vastei întinderi.

Acum, în primă reconstrucţie socialistă, odată cu remodelarea Capitalei, a sosit momentul de a se definitiva configuraţia Pieţei Unirii spre a se păşi la lucrările de realizare. În acest scop, a fost lansată recent o competiţie publică de idei pentru sistematizarea nu numai a pieţei propriu-zise, ci şi a zonei limitrofe. Larga participare a însemnat un mare succes : 71 de proiecte au fost depuse până la termenul fixat (16 noiembrie 1959). Din păcate, mai mult de jumătate dintre ele - unele meritorii - nu au putut fi luat în considerare la clasament, căci nu corespundeau condiţiilor regulamentului referitoare la prezentarea grafică.

Tema program a concursului prevedea, printre altele, conservarea zonei arheologice a Curţii Vechi, odată cu clădirile Marii Adunări Naţionale, ale Patriarhiei şi Aşezămintele Brâncoveneşti. Cât despre Hanul lui Manuc (devenit apoi Hotel Dacia) se lăsa la latitudinea concurenţilor ca el să fie menţinut sau dărâmat. Socotim însă necesară păstrarea şi apoi restaurarea sa, ca una dintre prea puţinele construcţii laice rămase moştenire din trecut. Sistematizarea urmează să ţină seama de fluxurile circulatorii ocazionale, solemne, cu formarea şi trecerea de cortegii, netrecându-se cu vederea nici viitoarea creştere generală a autolocomoţiei. La încadrarea arhitecturală a pieţei nu se cerea vreun edificiu public nou, ci doar blocuri de locuit având la parter spaţii comerciale. O mare importanţă s-a atribuit monumentului Unirii, amplasării, volumului şi siluetei acestuia în raport cu clădirile proiectate, participanţii la concurs putând completa după voie piaţa şi cu alte dotări decorative.

Piaţa Unirii, cu dubla ei funcţie festivă şi de circulaţie, nu poate avea caracter pur rezidenţial, cu toate cele 1.000-1.500 de apartamente ce se va cuprinde. Ca simbol al Unirii, şi servind de acces la Marea Adunare Naţională, ea presupune o ţinută demnă, o alură grandioasă. Calităţile estetice ale pieţei şi spiritul ei semnificativ - în lipsa unor noi edificii monumentale, a unor sedii pentru instituţiile sociale, culturale sau administrative - trebuie să rezulte din forma şi dimensiunile ei, din armonia proporţiilor, din plastica expresivă a clădirilor de locuit, dar mai ales din raporturile lor volumetrice.

Proiectele premiate şi cele distinse cu menţiuni posedă câteva trăsături fundamentale comune, găsite juste de juriu. Astfel, în general, compoziţia, de proporţii alungite, se dezvoltă cu axul principal în direcţia nord-sud, oblic faţă de aleea Patriarhiei. Alte caracteristice similare sunt : închiderea cadrului arhitectonic şi îndeosebi continuitatea frontului pe latura estică, subliniind orientarea susmenţionată. La judecată s-au exclus soluţiile cu axe nefireşti, ignorând direcţia principală a oraşului ; tot aşa şi peţele cu contur neorganizat ca arhitectură. Au fost înlăturate, de asemenea, şi rezolvările comportând încrucişări majore chiar în piaţă sau giraţia marelui trafic.

În afara proiectelor clasate primele, era de observat în expoziţie o mare varietatea planimetrică. Abundau formele circulare. Nu lipseau schemele eliptice sau cele cu perimetrul în semicerc. Pieţele tradiţionale, cu caracter clasic, uneori formalist, decorate cu obeliscuri, contrastau cu amplasări haotice, emancipate de orice conformism. Se vedeau formule rigide, cu simetrizări forţate, alături de încadrări arhitectonice neregulate, cu fărâmiţarea fronturilor. În locul unei delimitări nete, în locul unei pieţe citadine precis conturată prin clădiri, câţiva concurenţi au propus un vast spaţiu plantat. Dar plantaţiile de aliniament nu se pot substitui arhitecturii la organizarea incintelor urbane atât de importante.

Premiul I a fost decernat colectivului compus din arhitecţii : Adriana Ciortan, Mihai şi Mircea Enescu şi Al. Popescu Necşeşti.

Piaţa propusă de ei este trapezoidală, cu una din laturile lungi în continuarea Bulevardului 1848. Acesta are acces şi perspectivă descendentă spre spaţiul pieţei, mărginit de clădiri de locuit înalte de 10 etaje. Pe latura nordică, trei blocuri turn cu câte 15 nivele se leagă între ele printr-o construcţie joasă, alcătuind ca un fel de bazament comun, de amenajat ca magazin universal. Din interesantul proiect nu lipsesc neajunsurile. De pildă, închiderea accesului Bulevardului G. Coşbuc spre piaţă, deviindu-se circulaţia respectivă spre Calea Rahovei, apare nejustificată.

Interpretând eronat punctul din program prevăzând : "rezolvarea circulaţiei vehiculelor şi pietonilor la nivelul cerinţelor tehnicii în rapidă dezvoltare", unii concurenţi s-au lansat în viziuni nelalocul lor. În acest sens ar fi de menţionat pieţele echipate cu şosele inelare de beton armat, susţinute de stâlpi sau cele cu artere pe estacade, având rampe curbe şi bucle de acces şi traversări la diferite nivele.

În Piaţa Unirii, pasagiile superioare sau tunelele sunt tot atât de inutile ca şi platformele pentru aterizarea helicopterelor în centrul ei. Ideea circulaţiei etajate a pornit, aici, de la diferenţa de nivel de 7 metri dintre cota pieţei şi aceea a Bulevardului 1848 la Sf. Gheorghe. Dar această denivelare, cele în alte direcţii, precum şi necesităţile previzibile ale viitorului trafic urban nu sunt de natură să îndreptăţească soluţii de anticipare, mergând prea departe cu modernitatea tehnicii, în dauna considerentelor practice, a bunului simţ şi raţiunii estetice.

Piaţa Unirii va lua treptat forma cerută de coordonarea circulaţiei în contextul urbanistic. Ea va căpăta o încadrare arhitectonică demnă de numele ei simbolic şi de funcţia ei festivă, concomitent cu mărirea patrimoniului locativ pentru oamenii muncii din Bucureşti.

Arh. Jean Monda

[Contemporanul, 1960]

Noul Institut Politehnic

Ca urmare a celui mai recent articol publicat pe acest blog, având ca temă desenarea şi realizarea proiectului complex al Institutului Politehnic, sub conducerea reputatului prof. arh. Octav Doicescu, un cititor ne-a întrebat care ar fi fost noima amenajării peisagistice deosebit de complexe de pe cornişa Pirotehniei, în vecinătatea corpului E.

Ca multe alte proiecte iniţiate în timpul regimului socialist şi realizate în mai multe etape întinse pe o durată extrem de lungă, proiectul Institutului Politehnic a suferit nenumărate ajustări şi uneori modificări substanţiale, dictate în principal de dinamica de orientare ideologică a conducerii de partid şi stat din acea vreme.  Principiul inițial de ordonare și ierarhizare a tuturor spațiilor din complex a fost acela de asamblare a unităților funcționale ale Institutului Politehnic (catedre și cele 12 facultăți) după specificul tehnic înrudit, care a condus la realizarea a cinci unități didactice majore, ce corespund corpurilor de clădire principale. O simplă observare a evoluţiei nivelului de funcţionalitate şi a calităţii materialelor utilizate pentru finisaje pornind de la corpurile R-AN-BN, urmate de corpurile C, D şi E şi încheind cu corpul J scoate în evidenţă degradarea normelor de proiectare funcţională şi reducerea drastică a bugetului de investiţii, aspecte ce au condus la pauperizarea rezultatului edificat.

O analiză atentă a machetei prezentate în anii 1970 ilustrează existența unor corpuri de clădire care nu se mai regăsesc nici în planurile din anii 1980, nici în realitate. La sud de corpul R-AN (în stânga, în fotografia de mai jos) apare un corp extins de clădire, cu mai multe tronsoane având zone de ateliere de proiectare în redane, care continuă principiul de proiectare de la corpurile C și E.

Terenul cu declivitatea naturală de aproximativ 12 metri determinat de cornișa Pirotehniei - pe care nu se va mai construi acest corp nou - va prelua în partea de sud acea amenajare peisagistică complexă despre am fost întrebaţi, cu zone de odihnă și bazine cu jocuri de apă, aflată în prezent într-o stare de degradare accentuată.

Vă propun să examinaţi cu atenţie sporită spaţiul situat la est de corpul E, cuprins între tronsoanele amplasate în formă de U, unde în prezent se află o succesiune de terase înierbate în mod natural. Pe machetă se poate observa cum această pantă naturală era proiectată a fi amenjată ca un mare amfiteatru în aer liber, delimitat de un zid de sprijin de formă rectangulară, şi destinat evenimentelor publice desfăşurate în faţa unui auditoriu.

Aproape de mijlocul anilor 1980 este publicată o machetă actualizată a proiectului Institutului Politehnic şi un plan de dezvoltare a acestui proiect complex. Schiţa de amplasare a elementelor construite în zona Grozăveşti-Pirotehnie evidenţiază insistenţa cu care conducătorul proiectului milita pentru completarea proiectului cu funcţiunile rămase nerealizate în anii 1970. Spațiul dintre corpul R și intreprinderea industrială - care fusese ocupat în machetele anterioare de unul din cele cinci corpuri principale de clădire - apare în acest plan fără nici o destinaţie.

Planul de amplasare de mai sus respectă configuraţia arterelor de circulaţie din acei ani, fără a putea anticipa modificarea radicală de la mijlocul anilor 1980 determinată atât de şantierul Centrului Civic, cât şi de închiderea circulaţiei rutiere în multe zone din Bucureşti. În particular, planul precede momentul deschiderii noii străzi care va face legătura printr-o dublă curbă amplă între podul Grozăveşti şi platoul cartierului Drumul Taberei, prin str. Ho-şi-Min şi va segmenta terenul alocat proiectului în două parcele complet separate.

În perimetrul care va fi ulterior alocat circulaţiei rutiere planul prevede extinderea zonei pentru activităţi sportive, utilată - pe lângă sala de sport deja realizată - cu o serie de terenuri pentru jocuri sportive, patinoar şi stadion. În proximitatea stadionului, ale cărui tribune ar fi exploatat diferenţa naturală de nivel, apare desenată o stradă de conexiune între şoseaua Grozăveşti şi bulevardul Armata Poporului, paralelă cu axa principală a staţiei de metrou Politehnica. La nr. 20 este figurată Casa de Cultură a Sectorului 6 (Ecran Club).

Pe planul cadastral de la sfârşitul anilor 1980, parcela dinspre fosta Şosea Grozăveşti încă figura sub titulatura complet lipsită de sens : teren în curs de amenajare. Acest teren este traversat de aleea de acces către staţia de metrou Politehnica, ce subtraversează noua arteră de circulaţie, destinată devierii traficului rutier din zona de protecţie a Palatului Cotroceni.

Spre comparație, iată mai jos un decupaj cu zona dintre lunca Dâmboviței și cornișa Pirotehniei, extras din planul Bucureștilor din anii 1930.

Institutul Politehnic

Într-un top 10 personal al celor mai interesante clădiri desenate şi ridicate în perioada comunistă, prietenul nostru Popescu include şi complexul de clădiri destinat instituţiei cunoscute sub denumirea de Institutul Politehnic Bucureşti. Acest complex a fost proiectat de Institutul Proiect-Bucureşti şi a fost ridicat începând cu mijlocul anilor 1960 pe un amplasament care fusese ocupat către sfârşitul anilor 1940 de o sumă de plantaţii horticole, în zona fostelor moşii ale familiei boierilor Grozăveşti.

Adresa oficială a complexului este Splaiul Independenţei 313, în proximitatea noului complex al căminelor studenţeşti. În perioada de început a lucrărilor de construcţie a noului complex, Institutul Politehnic a primit numele lui Gh. Gheorghiu-Dej, în memoria preşedintelui Consiliului de Stat decedat în primăvara anului 1965.

Succesiunea de evenimente care a condus la alegerea amplasamentului nu este documentată în mod oficial, însă unele amintiri personale publicate într-un volum de memorii rememorează o întâmplare legată de destinul acestui complex proiect arhitectural.

Nucleul de la care s-a dezvoltat acest complex cuprinde trei corpuri de clădire : corpul R (Rectorat) şi corpurile pentru învăţământ general : corpul AN şi corpul BN. Aceste trei corpuri au fost inaugurate în mod oficial în mai multe faze succesive începând cu iulie 1969 şi continuând cu anii 1970-1971. Litera N semnifică un corp de imobil nou ; la momentul deschiderii celor trei localuri noi din Grozăveşti existau corpurile A şi B în complexul istoric al Şcolii de Poduri şi Şosele din strada Gh. Polizu. Corpul R conţine birourile aferente conducerii didactice şi administrative a Institutului, precum şi sediile catedrelor fără laboratoare.

Corpul AN este structurat pe două nivele : nivelul inferior - parterul conţinând amfiteatre, printre care există cel mai spaţios amfiteatru din complex, şi nivelul superior - etajul conţinând săli de seminar (având câte 24 de locuri fiecare). În corpul AN subsolul destinat iniţial vestiarelor individuale este utilizat în prezent de atelierul de multiplicare a lucrărilor interne (fosta "litografie" a I.P.B.).

Corpul BN cuprinde săli având diferite destinaţii : două amfiteatre, mai multe săli de curs şi săli de laborator pentru disciplinele de învăţământ general (Fizică şi Mecanică teoretică), precum şi atelierele pentru proiecte şi desen tehnic, la care se adaugă birourile pentru cadre didactice. La parter, în zona de conexiune cu corpul AN există o serie de cabinete pentru studiul limbilor străine. Sub pantele celor două amfiteatre a existat o zonă de vestiare şi depozitare cu dulapuri individuale pentru studenţi, care este ocupată în prezent de două sedii principale ale bibliotecii (biblioteca tehnică T şi biblioteca de cultură generală M - Marxism - construită pe baza unui fond de cărţi destinat învăţământului politico-ideologic).

Includ mai jos câteva fotografii publicate în perioada construcţiei celor trei corpuri din faza iniţială a proiectului (anul 1965), care ilustrează două vederi asupra machetei cu planul de dispunere a corpurilor de clădire în spaţiul noului complex al Institutului Politehnic.

Din aceste fotografii rezultă faptul că a existat o serie lungă de variaţii majore între macheta prezentată în 1965 şi realitatea edificată, chiar din primele faze ale acestui proiect complex, a cărui realizare completă s-a întins pe o perioadă de mai bine de 10 ani.